20 martie 2010

gânduri la sfârşit de săptămână...

a mai trecut o săptămână aglomerată...

şedinţă la comisia de tineret şi sport... puţini bani, multe nevoi...slavă Domnului că am reuşit să finanţăm tineretul şi sportul la nivelul anului trecut, în acest semestru I din 2010, 100.000 proiecte sportive şi 100.000 proiecte de tineret, plus bani pentru Zilele Sportive Sfântu Gheorghe şi echipele de primă ligă futsal şi baschet...

a mai fost o şedinţă furtunoasă de Consiliu Local în care s-au aprobat, printre altele, bugetele instituţiilor de cultură din municipiu... diminuate faţă de anul trecut...cu 200.000 la Tamasi Aron si cu 50.000 la Andrei Mureşanu...

două întâlniri prolifice împreună cu membrii Clubului de Debate, luni pentru articolul care a făcut senzaţie pe hotnews cu "pâinea din secuime" şi joi în vederea participării la următoarele competiţii, "fiat debate" din aprilie şi "youth forum" din iulie...

multă agitaţie în ceea ce priveşte organizarea "final-four-ul" Cupei României la baschet, încă nedecis, deşi mai sunt câteva zile... halucinanta situaţie în faxurile postate pe www.sepsibc.ro...dar şi victoria la msa verde, care a dublat victoria cu Aradul, pentru că echipa oaspete a folosit 5 jucătoare din străinătate în acelaşi timp pe teren în meciul de sâmbătă...

la filiala municipală am avut alegeri şi am fost confirmat în funcţie, împreună cu cei patru vicepreşedinţă: Emil Pantelimon, Cipărian Niţu, Anca Pădeanu şi Balhuc Katalin... în aprilie pe 8 vor avea loc alegeri şi la filiala judeţeană...


dacă citiţi frecvent acest blog, veţi înţelege exact de ce am fost foarte dezamăgit de "super întâlnirea" de joi de la TVR, unde cei 4 preşedinţi de partide, Boc, Ponta, Antonescu şi Marko au fost foarte departe de o dezbatere autentică, cu subiecte reale şi argumente valide... păcat! ...poate pe data viitoare...

urmează meciul de diseară cu Satu Mare la baschet şi săptămâna următoare finalele Cupei României + Ora Pământului pe 27 + pregătiri pentru Zilele Sfântu Gheorghe...

18 martie 2010

Alexandru Tocilescu "Scrisoare către ţara mea"


Alexandru Tocilescu
"Scrisoare către ţara mea"

 
"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei.
Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "

AM POSTAT ACEASTĂ SCRISOARE DIN RESPECT ŞI ADMIRAŢIE, DAR, chiar dacă îi dau dreptate în foarte multe privinţe, nu sunt de acord cu pesimismul maestrului Tocilescu şi vă invit să credeţi că ÎMPREUNĂ PUTEM SCHIMBA LUCRURILE ÎN BINE!

TU CE PĂRERE AI?


16 martie 2010

"nu pot cumpăra pâine în secuime!"

 http://think.hotnews.ro/legenda-paine.html#more-3949

„Imi place enorm sa traiesc in acest oras in care majoritatea este formata din etnici maghiari si nu m-am simtit niciodata discriminat din cauza faptului ca sunt roman. Si CV-ul meu arata ca te poti descurca usor ca minoritar, atat timp cat te concentrezi pe energiile pozitive si pe lucrurile care ne apropie, lasandu-le in urma pe cele care ne despart.
Mitul vanzatoarei din secuime care nu te serveste daca-i vorbesti in limba romana este o legenda vehiculata de catre cei care nu locuiesc aici si intretinut de ultranationalistii care se legitimeaza prin astfel de dovezi contrafacute. Relevant in acest sens este sondajul de opinie conform caruia cei mai nationalisti dintre romani, cei care cred ca maghiarii sunt un pericol real la adresa romanilor, sunt cei care traiesc in afara Transilvaniei.
Evident, cei care traiesc de veacuri aici, impreuna, sunt mult mai realisti si stiu exact realitatea conform careia romanii si maghiarii de rand traiesc foarte bine impreuna, unii dintre conducatori, si de o parte si de cealalta, incercand sa produca frictiuni si sa traga foloasele unor asemenea posibile conflicte.
Nu voi inceta prea curand sa sustin ca singura salvare ar fi construirea unei comunitati de interese, indiferent de limba sau etnie. Pornind de la cunoasterea obiceiurilor si culturii celuilalt, trecand prin etapa unei necesare apropieri, multiplicand demersurile de comunicare si coeziune, realizand ca de cele mai multe ori vecinul poate fi mai de ajutor decat ruda de sange. Si abia cand vom putea sa promovam in mod constant toleranta religioasa si nationala in contextul ideii universal crestine a iubirii aproapelui, atunci vom putea spune ca am reusit.”

VICTORIA AMARĂ!

...România, îmi spunea cineva săptămâna trecuta, e ca un corp fără cap. În problema gestionării relaţiilor majorităţii cu minoritatea, cred că e vorba de ceva mai mult. România, momentan, e o ţară lipsită de graţie şi urâtă social. Până când nu vom realiza că maghiarii ardeleni, cultura lor, ţine de patrimoniul României, vom rămâne anacronici. Dacă statul român se încăpăţânează să o ţină tot aşa, jucând cartea asimilării, s-ar putea să şi câştige. Vizitaţi satele părăsite de saşi şi de svabi şi vedeţi ce amară poate fi uneori victoria. (Marius Cosmeanu)

citiţi un material extraordinar din care am extras materialul de mai sus despre relaţiile româno-maghiare pe http://think.hotnews.ro/victoria-amara.html#more-3849

SAINT GEORGE, CITY OF DEBATE IV LA FINAL

Cu cei mai mulţi participanţi într-o competiţie naţională, 144 de vorbitori în concurs şi aproape 50 de arbitri, „Saint George, City of Debate IV“ s-a demonstrat a fi un eveniment extraordinar pentru lumea dezbaterilor academice şi nu numai.
Incitanta temă de discuţii a competiţiei, „Este justificat ca voluntariatul în folosul comunităţii să devină obligatoriu pentru absolvirea liceului?“ a dus la dezbateri constructive, cu argument solide şi de-o parte şi de cealaltă, şi, în ciuda faptului că în aproape 80% dintre cazuri au învins afirmatorii, finala a fost câştigată de către negatori. Această adevărată „olimpiadă naţională a dezbaterilor academice“ a avut nevoie de 6 runde pentru a stabili echipele câştigătoare şi cei mai buni vorbitori ai competiţiei, fiecare premiaţi cu diploma, cupe, tricouri şi tichete-cadou pentru cărţi.
Clasament echipe:
Loc I – Transilvania – Mihai Pop (Cluj), Denisa Neamtiu (Cluj), Laura Ardeleanu (Sfântu Gheorghe)
Loc II – Chrome 1(Banat) – Iulia Panea, Andreea Bercea, Cristina Buta
Loc III – AES-ARGO (Ploieşti) – Alexandra Enache, Teodora Dobre, Ioana Patrascu
Loc III – Solaris-Chrome (Banat) – Serban Voda, Mihai Voda, Iulia Casap
Clasament individual:
Loc I – Şerban Vodă – Solaris-Chrome (Timişoara)
Loc II – Daniel Cruceriu – Sfântu Gheorghe
Loc III – Alexandra Enache – AES-ARGO (Ploieşti)
Cu satisfacţia organizării unui asemenea eveniment de amploare, dar şi a faptului că am avut o reprezentantă în echipa câştigătoare, Laura Ardeleanu, şi al doilea vorbitor al competiţiei, Dani Cruceriu, Debate Club Sfântu Gheorghe se simte onorat şi mulţumeşte tuturor participanţilor, voluntarilor, partenerilor, sponsorilor şi Colegiului Naţional „Mihai Viteazul“ pentru reuşita celei de-a patra ediţii a Open-ului naţional „Saint George, City of Debate“, cu speranţa că la anul va fi şi mai bine… (M.G.)

14 martie 2010

MULTUMESC TUTUROR PENTRU ACEST WEEKEND!

A FOST O NEBUNIE DE SFARSIT DE SAPTAMANA!

evident, nu am vreme să povestesc tot ce s-a întâmplat, dar a fost FABULOS!

Cel mai mare campionat naţional organizat vreodată în România, care a ieşit excelent, după aprecierile multor participanţi la SAINT GEORGE, CITY OF DEBATE IV! Mulţumesc tuturor care aţi făcut posibil un asemenea succes! ...felicitări speciale voluntarilor, debaterilor şi arbitrilor din Sfântu Gheorghe, în frunte cu campioana noastră, Laura Ardeleanu!... o să apară mai multe amănunte şi fotografii de la competiţie, cea de jos e de la finală!, pe blogul www.sfantugheorghetineret.blogspot.com



Sâmbătă a fost premieră la Teatrul Andrei Mureşanu, cu mama într-unul dintre rolurile principale, dar eu am ajuns doar la al doilea, cel din această seară...trebuia să se termine nebunia cu concursul de dezbateri... vă recomand să vedeţi cea mai recentă comedie din Sfântu Gheorghe, cu titlul Casanova, pusă în scenă de M. Ranin.

Tot sâmbătă fetele de la SEPSI BC au învins dramatic puternica formaţie de la ICIM Arad, într-un meci cu sala plină, disputat la Târgu Secuiesc... m-am bucurat că am reuşit să le ofer flori la întoarcere, pentru că le meritau din plin! Vă sărutăm mâinile fetelor pentru toate bucuriile pe care le aduceţi în această comunitate!

...vom vedea ce va urma săptămâna următoare care începe în forţă, cu şedinţă de comisie de sport luni, de Consiliu Local marţi şi alegeri în filiala PNL Sfântu Gheorghe - vreau să continui ca preşedinte...